Das Man şi Ei...

              Toate popoarele au un impersonal se. Nu numai în România se strică fie calculatorul, televizorul sau cuptorul cu microunde. Şi la nemţi sau englezi se strică.
              Însă în România nu avem un singur Das Man. Noi avem mai mulţi. Noi îi avem pe EI. Când nu mai avem semnal la telefon, EI sunt de vină, la fel cum tot EI fac să vedem purici la televizor, în loc de emisiune.
              Aşadar, noi nu avem doar un Mr. Nobody, de care vorbea Noica... Românii sunt obişnuiţi să arunce vina în mai multe părţi, fiindcă sunt solidari; n-ar suporta ca un singur om să ducă povara tuturor frustrărilor şi problemelor noastre. Aşa au apărut EI.

                                                    "Staţi liniştiţi, EI veghează!"

Descoperirea şi definirea soluţiei ca lucrul în sine pentru gospodine.

              Să spunem că o gospodină a găsit o pată pe covor. Normal că nu se ştie datorită cui este ea acolo. Cu speranţa că va rezolva problema, pleacă la market să-şi cumpere ceva pentru curăţat. Aşadar, căuta o soluţie pentru pata de pe covor.
               Şi a luat-o acasă de pe raftul cu soluţii, ajungând, în cele din urmă să soluţioneze situaţia. Şi cum s-a gândit să o numească ...decât Soluţie de spalat geamuri, de curaţat aragazul, de omorât gandaci, etc. Mai pe scurt, a găsit Soluţia.

Plăsmuire

              Plăsmuire- verb provenit dintr-un substantiv.
              Plăsmuirea este un fenomen ce a cunoscut o înflorire explozivă în ultimii ani. Este un fenomen prin care oamenii îşi consumă toate resursele în vederea achiziţionării de LCD-uri, cunoscute şi sub numele de Plasmă.

Carieră

          Acesta e unul din acele cuvinte ce îţi oferă foarte multe piste de interpretare. Iată una:
          Carieră- locul în care un om îşi ţine cariile. Deci cariera e gura.
          Într-o lume posibilă, stomatologii ar trebui să ne ureze "Carieră de piatră", sigur nu am face carii dacă am avea dinţi de piatră.
        

O întrebare.

           Există monumente istorice şi monumente culturale.
           Oare cum ar arăta un monument moral? Aştept propuneri.

           În nici un caz nu intră aici o statuie cu Kant.

Am un vis nou.

          Aseară m-am visat pe mine. Curios, nu? Eram în vechea mea şcoală, la gimnaziu. Mă transferasem la o clasă mai bună, datorită profesorului de matematică, Emil Boc.  Mie nu îmi plăcea matematica, dar colegii cu care mă înţelegeam cel mai bine erau în clasa cea nouă.
          Emil Boc îşi terminase mandatul de premier, dar din vis nu îmi aduc aminte cum. Important e că supravieţuise. Se lăsase de drept. Era şmecher, era rău, era aşadar, profesor de matematică. Curios e că totul se întâmpla într-un viitor trecut, parcă. Adică prezentul din vis era viitor, dar eu revenisem la condiţia mea de acum 10 ani. Deci singurul timp palpabil, prezentul, nu exista. Un fel de râsu-plânsu al timpului.
          La primă oră am întârziat. Eram cu Nicuşor. În laboratorul de fizică, E.B. ţinea un discurs. Era la fel de mic, dar parcă emana mai mult testosteron. Îmi era teamă de el ca bărbat, nu de influenţa pe care o căpătase. Când ne-a văzut, a ezitat puţin, dar a continuat după. Noi n-am băgat de seamă şi am mers spre partea din spate a laboratorului. După câteva minute, Boc a început să ne înţepe:
          - Sunt sătul de transferişti, unul nu ştie nimic. Pierdere de vreme, mojici, etc. A insistat. Vreo 10 minute. M-am ridicat şi m-am pornit spre ieşire. Când eram aproape de uşă, Boc a scos asul din mânecă:
          - Mai ales ăştia cu părul lung... Bătuţi în cap.
            Am înnebunit:
          - Vă macină frustrarea, domnul Boc? Aţi vrea să aveţi păr, nu-i aşa? N-am insistat, invocând părul lung, ar fi fost prea sub centură.
           Aici se împute treaba. Boc a început să ţipe, să sară şi a plecăt, spunând că se duce să cheme SPP-ul. Eu l-am crezut şi am fugit, deşi nu înţelegeam ce treabă are serviciul ală cu un fost premier.    
           Nicuşor, în timp ce fugeam, a spus că nu trebuie să retrogradăm(îmi aduc aminte perfect acest mod de formulare); adică să renunţăm la transfer. Eu căzusem pe gânduri... După ce că nu îmi plăcea matematica, urma să-mi distrug tinereţea înghiţind valuri de frustrări ale unui fost premier, jurist de meserie, reprofilat pe matematică. Pesemne că eram în faţa unei alegeri definitorii pentru următorii ani. La un moment dat, în dreapta mea apăruse tata. Am zâmbit, dar el mi-a dat de înţeles că era de partea lui Boc.
          Mergeam şi gândeam. Am ieşit în curtea şcolii. Apăruseră nişte maşini negre... Săracul fost premier nu glumise cu SPP-ul. Dintr-o maşină coborâse cineva:
          - Era Elena Udrea...

              

Îmi pare rău.

        Îmi pare rău că nu am mai scris de ceva vreme. Sper că nu vă interesează.
        Ieri am făcut 22 de ani. M-au sunat oameni de la care nu mă aşteptam să aud ceva de ziua mea. Dar, mai imprevizibil a fost că nu m-au sunat oameni importanţi pentru mine. Mizez pe greşeli pe care le-am făcut şi eu. Dar ştiu că nu e rea voinţă. Plus că dacă voi continua discursul în felul ăsta, tind să par un pic homosexual.