Cum rămâne cu moartea?!

Citisem undeva că e greu să stai cuminte atunci când nu ai ocupație. Și da, mare dreptate avea cel care a spus asemenea lucru.
Faci tot felul de chestii, cele mai grave fiind gânditul și cititul, asta dacă ai ce... Poate de asta comuniștii vedeau cărțile ca pe niște bombe cu explozie întârziată.
În ultimele zile am stat degeaba, corporatistic numindu-mi această perioadă, concediu. Așadar, m-am apucat de făcut chestii din alea ciudate. Am ajuns iar la întrebarea pe care mi-am pus-o când aveam vreo 14-15 ani: Ce facem după ce murim? Doar că acum vin cu un bagaj mult mai mare de experiențe și cunoștințe iar întrebarea are altă greutate. Cu siguranță o să mi-o mai pun peste alți ani și atunci iar va avea altă însemnătate, însă acum nu pot să cred alt lucru decât cel pe care-l susținea și Arthurel, acela că viața e o investiție prea mare pentru micile bucurii la care putem avea acces.
Și vine și moș Martin și-mi aduce aminte că(așa cum se spune în Muntenia) astea e condițiile; nu știm de unde venim și unde ne ducem, am fost aruncați aici fără timbru și fără destinație. Așa că trebuie să ne descurcăm, să ne complacem în diferite sisteme politice, cu diferiți oameni, să iubim ceea ce societatea vrea să iubim, să mințim, să ne prefacem, să ne plictisim...
Și totuși, ce ne ține în viață parcă merită experimentat cât se poate de des.